Sfârșit de veac în București este un roman social scris de Ion Marin Sadoveanu și publicat în 1944 de către Editura Socec din București.
Romanul reia tema arivismului din Ciocoii vechi și noi (1862) al lui Nicolae Filimon, relatând istoria îmbogățirii fără scrupule a lui Iancu Urmatecu, un arhivar obscur de la tribunalul bucureștean, prin spolierea averii bătrânului și decrepitului baron Barbu. Scriitorul prezintă un proces istoric profund reprezentat de apariția și ascensiunea burgheziei românești prin eliminarea treptată a clasei sociale boierești, reconstituind cu precizie și culoare ultimele decenii ale secolului al XIX-lea. Criticii literari au considerat acest roman ca fiind o „capodoperă românească de tip balzacian”.
Sfârșit de veac în București era proiectat să fie primul volum al trilogiei Lume, din care a apărut ulterior un al doilea volum intitulat Ion Sântu (1957); autorul intenționa să scrie un al treilea volum intitulat Copacul în flăcări sau, după alte surse, Desăvârșirea lui Ion Sântu, dar din acest proiect n-au mai rămas decât titlul și câteva pagini disparate.
Despre Ion Marin Sadoveanu
Școala primară o face la Constanța, unde tatăl său, Nicolae Marinescu-Sadoveanu, era medic primar. A urmat gimnaziul „Mircea cel Bătrân” pe care l-a absolvit în 1908; urmează apoi secția modernă de la Liceul „Sf. Sava” din București (1908-1912). A făcut studii de filosofie la București și la Paris. După Primul Război Mondial este șef de cabinet la Ministerul de Interne, apoi până în 1920 se află la Paris. Din 1926 este inspector al teatrelor, apoi inspector general, iar din 1933 director general al teatrelor și operelor. Destituit, devine redactor la „Timpul” (1941-1942), dramaturg al Teatrului Național până în 1944. Publicist colaboraționist pro-german în timpul regimului Antonescu. În 1950 a fost redactor la „Universul”; director al Teatrului Național din 1956; membru al Comisiei Naționale UNESCO din 1958.